Mă uitam, de curând, pe niște poze mai vechi, făcute prin anii ’70. Șiruri lungi de camioane, excavatoare, buldozere și macarale pe șantierele patriei. Zeci de blocuri în diverse etape de construcție. Piețele agro-alimentare pline de produse ieftine și curate – încă îmi mai aduc aminte, pe la finele anilor ’80, că un kil de roșii îl puteai găsi, în piețe, și cu 25 de bani… Salarii care îți permiteau ca, în concediu, să ajungi cu familia două săptămâni la mare și două săptămâni la munte…
Mă uitam la o poză cu oamenii de pe plajă. Niciunul cu șuncile revărsate peste costumele de baie, toți atletici, veseli, tineri și frumoși. Nu tu mizerie pe plajă, nu tu chemtrails pe cer, nu tu e-uri sau făină de viermi în mâncare…
Mi-a căzut privirea pe câteva poze cu oameni mergând pe stradă. Nu tu haine rupte, lălâi, jegoase, aruncate-n scârbă pe fizic, nu tu încălțări ridicole. Doar îmbrăcăminte civilizată – după buzunarul fiecăruia, dar curată, încălțări nescâlciate, pantofi făcuți cu cremă și lustruiți cu sârg.
M-am uitat peste o hartă economică a României de dinainte de 1989. Fiecare localitate avea măcar o unitate economică de producție, până și cel mai izolat cătun: ori avea exploatarea lemnului, ori societăți agricole, ori cooperații meșteșugărești, care făceau de toate – covoare, costume populare, coșuri și mături de nuiele și multe, multe altele. Aceleași gospodării veneau la piață cu legume, fructe, produse lactate, miere, sau diverse dulciuri prin bâlciuri și târguri: halviță, turtă dulce, vată pe băț, mere cu glazură roșie, de zahăr. Veneau cu oale de pământ, cu ulcioare, ulcele, castroane, străchini, linguri de lemn și fuse. Pe sârme stăteau întinse ca mărgelele pe ață iile, baticele-nflorate și alte haine necesare zi de zi sau mai la ocazii.
În fiecare județ al țării, din orașele mai mari nu lipseau unitățile economice de interes local: depozitele de legume-fructe, fabricile de conserve, fabricile de lapte și produse lactate, fabricile de cărămidă, atelierele de mobilă mică.
Să nu uităm industria grea: combinate siderurgice de pe porțile cărora ieșeau plăci uriașe de metal care urmau să devină strunguri, tractoare sau utilaje chimice; combinate de mașini grele care făceau locomotive, tancuri, camioane de mare tonaj, autobuze, piese și subansamble pentru uriașele nave și platforme marine ce prindeau contur în șantierele navale românești. Să nu uităm că am avut a cincea flotă oceanică din lume…
Mă opresc aici, deși puteam continua lista până săptămâna viitoare și tot nu terminam, că n-am zis nimic de locuințe și pensii, de exemplu. ASTEA sunt motivele pentru care românii trăitori ai acelor vremuri sunt nostalgici. Pentru că văd ce și cum a fost, văd și unde s-a ajuns și, pentru că sunt suficient de educați, pot face diferența între ce a fost și ce este, indiferent cât latră și scuipă venin propaganda politicii actuale, specializată (cu banii străinilor interesați!) doar în trădare și jaf! Dar, indiferent cât latră propaganda, milioane de români au văzut cu ochii lor realitățile. Doar că, ajungând la pensie, acei români sunt ajutați să moară mai repede de către actuala putere: AU FOST MARTORI, iar puterea actuală își ucide – e drept, lent și dureros – martorii la jafurile și trădările sale…