O veche vorbă zice că „omul care stăpânește calmul și răbdarea stăpânește orice”. Doar că problema se împarte în două, mai ales când ai de-a face cu politicieni…
În primul caz, ai de-a face cu politicieni, de bună-credință, educați și cu bun-simț. Da, sunt și de-ăștia, da’ mai mult la alții, că de-aia vrem o țară ca afară. Sigur că da, uitând că „o țară ca afară” e făcută de „un popor ca afară”, ceea ce noi nu mai dorim de multă vreme… Cum spuneam, când ai de-a face cu politicieni autentici, oameni fiind și ei, pot greși. Și atunci, lumea iese în stradă, politicianul își amintește că este reprezentantul celor din stradă (să nu uităm: parlamentul a fost inventat ca să se mute acolo conflictele care, altfel, se rezolvau în stradă, cu sabia sau pistolul!!!), ia la cunoștință de realitatea pe care i-o expune poporul în doleanțele sale și, dacă înțelege cum stau treburile, îndreaptă lucrurile pe calea cea corectă – în caz contrar, își ia băgăjelu’, bideu’, ficusu’ și pleacă „acase” la el.
În situația în care politicianu’ face pe surdu’ și poporu-i face inutil, zile-ntregi, „serenade” sub ferestrele biroului, după vechiul obicei politicianist de pe la noi: „câinii latră, nesimțitu’ (pardon, ursu’) merge”, sunt doar două variante.
În prima, continui cu răbdarea și calmul și nu obții decât definitivarea încălcării drepturilor tale, obținute cu sudoarea și cu sângele taților și bunicilor noștri (cărora le dai tu, palme, pierzându-ți, cu calm și răbdare, drepturile pentru care ei s-au sacrificat). Căci așa se întâmplă când bați toaca la urechea nesimțitului… ăăă… surdului: „nimeni nu-i mai surd decât cel care nu vrea să audă și mai orb decât cel care nu vrea să vadă”…
În cea de-a doua variantă, te duci buluc peste nesimțit să-i amintești – sigur că da, cu calm și cu duhul blândeții! – că funcția pe care o ocupă inutil nu e de la mă-sa de-acasă, ci din voința și pe banii poporului care acum nu-l mai vrea, deci e cazul să se ușchească, dacă nu vrea să cheme elicopteru’… Și îi zici ce ai de zis de la maximum 10 centimetri distanță, că poate are omu’ probleme cu auzul, cu vederea…
În majoritatea cazurilor, situația se rezolvă și insu’ sare pe geam, amintindu-și o altă veche vorbă românească, plină de înțelepciune, care spune că „fuga-i rușinoasă, dar e sănătoasă”, un alt om nițel mai înțelept luând locul celui care a dat bir cu fugiții, fie și doar până la Neptun…
În concluzie, totu’ se face cu calm și răbdare. Problema-i până când, unde este LIMITA când calmul și răbdarea nu mai sunt suficiente, eficiente… Să renunțăm la TOATE drepturile noastre, pe rând, doar pentru că avem niște nesimțiți la putere? Căci până și răbdarea lui Dumnezeu are un capăt…

P.S.: Mai țineți minte cum a procedat blândul Iisus cu zarafii din templu? Ca buni creștini ce suntem, să recitim Ioan 2:15-17…